Învăţaţi de la Căpitan

  Ei, bine, Christos aşezat la masa unui ţăran, lângă umărul unui truditor, pentru ca aceste inimi descurajate să audă renăscand din ele însele cântecul speranţei. Toate categoriile morale dispar când vine El, pentru a lăsa torentul triumfal al vieţii să străbată noaptea, să ţâşnească din mormintele strămoşilor, să acopere putreziciunea politicianistă cu germeni noi şi curati.
  Voi copiii, voi tinerii şi chiar voi maturii acestor vremuri, vă întrebaţi cine a fost Căpitanul? Închipuiţi-vă nunta formidabilă a morale impecabile cu voinţa oţelită în focul istoriei, pe tărâm românesc, creând o lume la care nimeni n-ar fi sperat, pe ruinele metafizicii creştine subminate de pesimismul românului abrutizat de nevoi şi speranţă deşartă. Ar fi creat o lume la care românii n-ar fi sperat, dar pe care şi-o doreau, dacă ar fi fost lăsat, căci nu degeaba I s-a spus “ idealistul absolut” sau “gospodarul”.
  Ce viaţă! Doamne, ce viaţă! Şi ce izvoare tainice a închis în ea: izvoare de istorie, de speranţă, de credinţă, de pedagogie, de… A fost poate, singurul erou uman care a unit mizeria vieţii exterioare cu imaginea strălucită pe care şi-o făurea despre ea, punându-l pe Dumnezeu ca garant al misiunii sale. Complicitatea lui Dumnezeu pentru străpungerea vremurilor… Mereu Căpitanul vorbea despre mântuirea neamului, despre învierea naţiei române, adică despre înnoirea României.Aceasta a fost promisiunea lui făcută Divinităţii.
  A rămas cel mai spectaculos personaj al secolului XX prin faptele sale vecine cu miracolul. A fost punctual de plecare pentru secolul trecut şi este, fără îndoială, punctual de plecare pentru acest secol. Este încă reperul prin care mai putem visa la fericire.
  Nu-l cunoaşteţi pe Căpitan? Nu-l cunoaşteţi adresându-ni-se cu limbajul pe care il doreşte atât de mult secolul acesta sătul de minciună, de teatralitate, de convenţional, de mizerie morală? Nu-l recunoaşteţi în cuvintele sale simple care răstoarnă toate ipocriziile lichelelor politice ce bâlbâie pe la diverse tribune? Nu-l recunoaşteţi biciuind cu cuvântul său de un bun simţ fără pereche aceste jagardele ce rânjesc pe ecranele televizoarelor, obligându-ne să gândim manelistic ca şi ei? Nu-l recunoaşteţi pe Căpitan atunci când necazurile ne copleşesc, când minciuna oficială ne sufocă, când hoţia ne aruncă dincolo de ultimele borne ale puterii de supravieţuire? CUM NU-L RECUNOAŞTEŢI ??? El este pretutindeni acolo unde se poate contrapune puţină speranţă, mizeriei in care trăim.
  Când a fost viu ne-a împins pe toţi către speranţă, şi era pe cale să ne lase moştenire o Românie vie, virtuoasă, clocotitoare, puternică. L-au ucis, însă, pentru că laboratoarele trădării au vrut sânge, dezmăţ, zădărnicie, nebunie, nefericire. Dar nu cred că moartea sa a lăsat României laşitate, umilinţă şi descurajare. Spunea Căpitanul: “Sclavi nu suntem, şi nici n-am fost. Moartea o primim, dar umilinţa nu.”
  Dacă n-ar fi existat acest OM cu atâta simţ al demnităţii şi onoarei cât pentru noi toţi la un loc, ar exista un gol în aceste din urmă secole. Dar pentru că a existat Căpitanul, în acel loc unde ar fi putut fi golul istoriei noastre, există speranţă. El ne-a învăţat că în inima şi în trupul nostru există divinul care umple istoria. Iată miracolul. Altul nu mai poate exista pentru noi.
  Tineri, învăţaţi această lecţie a Căpitanului: să unim deznădejdea cu cea mai înaltă eleganţă spirituală – Dumnezeu. Profesor fiind, am văzut deseori în ochii voştri deznădejdea, dar am văzut şi licărul speranţei. Când acesta vă apare în priviri, ştiu că nu puteţi fi laşi. Ştiu că nu puteţi fugi de pe acest pământ încredinţat nouă de Dumnezeu, către alte zări. Deşi, acest pământ vă fuge astăzi de sub picioare. Când licărul sperantei vi se aşează în ochi, ştiu că veţi rămâne aici, unde fiecare palmă de pământ este acoperită de sânge şi trupuri de eroi, mulţi tineri sau mai tineri ca voi. “Sunt pline câmpurile noastre de morţi, dar nu de laşi” spunea Căpitanul. Ştiu că vă veţi înverşuna să luaţi ţara aceasta din ghearele puşlamalelor cu minţile putrede de păcat. ÎNVĂŢAŢI SĂ-L CUNOAŞTEŢI PE CĂPITAN, dragi tineri, pe acel OM a cărei credinţă “a dat naştere unei lumi ce lasă în urmă tragedia antică a lui Shakespeare, şi aceasta în Balcani”, după cum spunea Cioran.
  Căpitanul este încă viu, căci cuvântul lui ne îndeamnă să trăim. Fără EL am simţi moartea dramatic clipă de clipă, pentru că viaţa ne-ar scăpa printre degete în Iadul de fiecare zi. În Iadul pe care ni-l oferă cu titlu de patrie politicienii şi conducătorii de azi, oriunde ar fi ei şi oriunde ne-am afla noi.

Profesor Ion Cociorva
28 iulie 2010